MOAȘA ÎN EUROPA

Cadrul normativ al formării și exercitării profesiei de moasă în Uniunea Europeană

În legislația Uniunii Europene, Directiva este unul dintre instrumentele juridice disponibile instituțiilor Europene pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii Europene. Aceasta este un instrument flexibil, utilizat în principal ca mijloc de a armoniza legile naționale. Directiva le impune țărilor membre Uniunii Europene să atingă un anumit rezultat, dar le lasă libertatea de a alege cum îl vor atinge. Directiva face parte din dreptul secundar al UE. Prin urmare, ea este adoptată de instituțiile Uniunii Europene în conformitate cu tratatele de bază. Odată adoptată la nivelul Uniunii Europene, directiva este transpusă apoi de țările Uniunii Europene în legislația lor națională în vederea aplicării. Directiva este obligatorie pentru țările destinatare (una, mai multe sau toate) cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Directiva se adoptă în urma unei proceduri legislative. Aceasta este un act legislativ adoptat de Consiliu și de Parlament prin proceduri legislative ordinare sau speciale. În cazul în care o țară nu transpune o directivă, Comisia poate iniția proceduri privind încălcarea dreptului Uniunii Europene și poate introduce o acțiune împotriva țării respective în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (neexecutarea hotărârii acesteia poate duce la o nouă condamnare, aceasta putând genera sancțiuni). Curtea de Justiție a Uniunii Europene consideră că o directivă care nu este transpusă poate produce anumite efecte în mod direct în cazul în care: transpunerea în legislația națională nu a avut loc sau s-a efectuat incorect; prevederile directivei sunt necondiționate și suficient de clare și de precise și acordă drepturi persoanelor fizice.

Dacă sunt întrunite aceste condiții, persoanele fizice pot invoca directiva împotriva unei țări a UE în fața instanței. Transpunerea întârziată a directivelor de către țările UE rămâne o problemă persistentă, din cauza căreia cetățenii și întreprinderile nu se pot bucura de beneficiile tangibile ale legislației Uniunii Europene[i].

În Europa, profesia de moașă în Uniunea Europeană a fost reglementată inițial de cele 2 directive europene: 80/154/EEC și 80/155/EEC.

• Directiva 80/154 /CEE a Consiliului din 21 ianuarie 1980 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în obstetrică și inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii. Urmarea a fost că este suficientă posesia titlului de calificare obținut conform directivei, pentru ca recunoașterea să fie acordată automat.

• Directiva 80/155/CEE a Consiliului din 21 ianuarie 1980 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind accesul și exercitarea activităților de moașă[ii].

Cele două directive mai sus menționate au fost abrogate de:

• Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale.

Această directivă instituie un sistem pentru recunoașterea calificărilor profesionale în Uniunea Europeană (UE), care acoperă în anumite condiții și celelalte țări din Spațiul Economic European (SEE) și Elveția. Obiectivul directivei este de a face piețele muncii mai flexibile, de a continua liberalizarea serviciilor, de a încuraja recunoașterea automată a calificărilor și de a simplifica procedurile administrative.

Rolurile acestei Directive sunt: prevederea de norme privind recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale între țările UE, țările din afara UE care fac parte din SEE și Elveția; introducerea unei evaluări reciproce a reglementărilor naționale privind profesiile și un exercițiu de transparență; să se aplice oricărui resortisant al unei țări din UE, al țărilor din afara UE care fac parte din SEE și al Elveției, care dorește să exercite o profesie reglementată, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat, într-o altă țară decât cea în care și-a obținut calificările profesionale; publicarea unei hărți interactive a profesiilor reglementate din Europa.

În cazul profesiilor care au implicații în materie de sănătate sau de siguranță publică, țările Uniunii Europene pot solicita recunoașterea prealabilă a calificărilor.

Directiva prevede 2 sisteme de recunoaștere a calificărilor pentru profesiile implicate în domeniul sănătății:

(1) Recunoașterea automată pentru profesiile ale căror condiții minime de formare sunt armonizate la nivel european: medici, asistenți medicali generaliști, medici stomatologi, medici veterinari, moașe, farmaciști și arhitecți

(2) Sistemul general pentru profesiile sus-menționate care nu întrunesc condițiile pentru regimul de recunoaștere automată care are la bază principiul recunoașterii reciproce a calificărilor. Dacă autoritățile din țara-gazdă constată diferențe semnificative între formarea parcursă în țara de origine și cea impusă pentru aceeași activitate în țara-gazdă, acestea pot solicita persoanei respective să urmeze un stagiu de adaptare sau să susțină o probă de aptitudini, în principiu, la alegerea respectivei persoane.

• Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale și a Regulamentului (UE) nr.1024/ 2012 privind cooperarea administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieței interne („Regulamentul IMI”).

Scopul Directivelor Uniunii Europene a fost acela de a facilita libera circulație a persoanelor, bunurilor și serviciilor. În cazul celor șapte profesii (medici, asistente medicale, medici stomatologi, moașe, medici veterinari, opticieni și arhitecți) au fost elaborate directive sectoriale specifice ca UE să recunoască acești profesioniști, să fie înregistrati pentru a practica, scopul acestei înregistrări fiind în primul rând protecția publicului. Pentru a asigura protecția publicului pe întreg teritoriul Uniunii Europene, directivele au fost dezvoltate, astfel încât au putut fi identificate: un standard minim de acces la educație și un standard minim de educație pentru a avea acces la diferitele profesii și a practicii. (anexa 5).

Profesia de moașă în țări membre ale Uniunii Europene

Moasa în Franța

În Franţa, moaşa este considerată o profesie medicală. În conformitate cu dreptul francez, practica de moaşă include toate actele care sunt necesare pentru diagnosticul de sarcină, de îngrijire prenatală, psihoprofilaxia pentru naștere, monitorizarea travaliului, asistența la naștere, precum şi îngrijirea postnatală a mamei şi a copilului. Moaşele pot prescrie, de asemenea, unele medicamente şi să efectueze studii de laborator şi radiologice. Ele practică în spitale, clinici, cabinete de practică independentă, dar şi în cadrul unor programe speciale. Odată cu un acord intrat în vigoare în 1983 în Franţa şi în întreaga Comunitatea Economică Europeană (CEE), care a permis ca orice moaşă care a obţinut diploma recunoscută în CEE să poată practica în oricare dintre ţările sale membre, moaşelor franțuzoaice le-a fost greu să înţeleagă de ce moaşele din alte ţări nu deţin un statut similar, acestea având aceleaşi responsabilităţi şi competenţe.

Moasa în Suedia

În zilele noastre, modelul de îngrijire al sarcinii și nașterii cu moașa, un proces normal și sănătos, joacă un rol mult mai mare în Suedia și Țările de Jos, decât restul Europei. Moașele suedeze ies în evidență, deoarece acestea administrează 80 la sută din îngrijirea prenatală și mai mult de 80 la sută din serviciile de planificare familială în Suedia. Moașele din Suedia participă la toate nașterile normale din spitalele publice și femeile suedeze tind să aibă mai puține intervenții în spitale, decât femeile americane. Moașele din Suedia datorează o mare parte din succesul lor, politicilor guvernamentale de susținere.

Moasa în Olanda (verloskundige)

Moașele sunt specialiști independenți în nașterea fiziologică. Nașterea acasă este încă o practică comună, cu toate că ratele au scăzut în ultimele decenii. În perioada 2005-2008, 29% dintre copii au fost născuți la domiciliu, mai degrabă decât într-un spital. Majoritatea moașelor sunt independente, altele sunt în spital. O femeie poate naște fie în sala de nașteri disponibilă în cele mai multe spitale- ambulatoriu, fără ca obstetricianul să intervină, fie la domiciliu, în toate cazurile moașa putând transfera cazul unui obstetrician dacă apar complicații.

Tot moașele, în afară de naștere și îngrijiri postpartum, sunt primele care monitorizează sarcina și fac educație prenatală despre nutriție, igienă, călătorii, sex etc. Unele moașe oferă îngrijire suplimentară, în perioada preconceptuală și ajută în problemele de fertilitate. Educația moașei este una fără studii anterioare de asistență medicală, derulata pe perioada a 4 ani.

Toate îngrijirile legate de naștere sunt legale și în totalitate rambursate de către toate societățile de asigurare, private în totalitate. Acestea includ îngrijirile prenatale, nașterea (cu moașe sau obstetricieni, la domiciliu sau în spital), precum și îngrijirile post-natale pentru mamă și copil la domiciliu.

Moasa în UK (midwife)

Moașele, profesioniste cu drept de practică autonomă de primă elecție pentru îngrijiri de sănătate pentru gravidă, lăuză și nou-născut, își asumă responsabilitatea pentru îngrijirea pre-/intra- și post-natală a femeilor până în ziua 28 postpartum. Participă la majoritatea nașterilor, mai ales din spital, cu toate că nașterea la domiciliu este o opțiune sigură pentru multe nașteri.

Traseul de formare al moașei poate fi diferit: majoritatea sunt moașe prin calificare „directă” în urma absolvirii cursurilor universitare de 3-4 ani și obținerea în urma unui examen a diplomei de licență care îi dă dreptul de a fi înregistrată ca profesionist. Un alt mod, este acela de a fi înregistrată ca asistentă medicală generalistă pentru adulți, condiție pentru a fi acceptată la un curs de moașă de 18 luni, ce îi oferă o nouă calificare în baza căreia poate profesa ca moașă, celelate categorii de asistente medicale trebuind să parcurgă programul complet de 3 ani.

Toate moașele care practică sunt înregistrate la National Health Service și supravegheate în activitatea lor de o moașă supervizor, autoritate profesională locală. Majoritatea moașelor lucrează în sistemul public de sănătate, oferind îngrijiri atât în spital, cît și în comunitate, dar un număr semnificativ de moașe lucrează ca independente, oferind îngrijiri complete clientelor într-un cadru comunitar. Propunerile guvernamentale recente de a solicita asigurare pentru toți profesioniștii din domeniul sănătății sunt o amenințare pentru practica independentă a moașelor din Anglia.

Moașele sunt în orice moment responsabile pentru femeia pe care o îngrijesc, recunosc complicațiile de ordin medical, acționează în calitate de avocat al femeii, se asigură mama că poate alege și controla experiența sa de naștere, majoritatea opunîndu-se „medicalizării” nașterii, preferând o abordare holistică pentru îngrijire, care asigură un rezultat satisfăcător pentru mamă și copil.

Instruirea moașei este considerată a avea unul dintre cele mai dificile și mai competitive trasee de formare profesională dintre alte discipline medicale, care ar putea dura până la 5 ani. Formarea practică constă în învățarea bazată pe cursuri oferite de universități, în colaborare cu centre de formare de încredere din spital și comunitate, selectate de National Health Sistem.

Rolul moașei din comunitate include întâlniri cu femeia gravidă, monitorizarea clinică ante-/ intra- și postpartum la domiciliu.